marți, 17 februarie 2009

O coborare in infern


Cartea asta m-a chinuit mult. Mi-a pus rabdarea la incercare. M-a dezamagit, mi-a starnit curiozitatea, si intr-un final m-a uimit. Mi-a trebui vreo luna si ceva sa termin cartea, cateva zeci de calatorii cu metroul, doua drumuri cu masina si o zi libera.
Dupa Povestiri Africane, credeam ca Doris Lessing e o garantie pentru capodopere. Dupa primele 100 de pagini, mi-am pierdut rabdarea. Personajul nebun era prea nebun, gandurile lui prea complicate, simbolurile, trimiterile mitologice prea greu de priceput intre doua mijloace de transport. Finalul e interesant, personajul redevine un om normal.
Dincolo de mine insa, cartea e halucinanta. Doris Lessing face un experiment pe care-l explica in finalul cartii, o incursiune in mintea unui nebun si sparge granitele definitiei de real-ireal.

“…timpul trece repede. Asta este cauza nelinistii in cazul foarte multor oameni. Ei stiu ca au de facut ceva si ca ar trebui sa faca altceva, nu numai sa traiasca de azi pe maine, vopsindu-si chipurile si impodobindu-si pesterile si jucandu-le renghiuri rivalilor lor. Nu. Trebuie sa faca altceva inainte de a muri- si, ca urmare, spitalele de boli mintale sunt pline, iar farmacistii prospera”.


Iata un scurt rezumat:

" Cartea poate fi divizată în două secvenţe distincte. Cea dintâi se articulează pe intenţia explorării adâncimilor sufletului omenesc. A doua reprezintă un amplu dialog cultural, care aşază romanul în poziţie de confruntare cu câteva mituri şi cărţi fundamentale ale omenirii. Pretextul epic este cât se poate de simplu: un individ în vârstă, Charles Watkins, zace inconştient pe malul Tamisei, incapabil să-şi amintească vreun amănunt privitor la sine ori la cei din jurul său. Ajuns la spital, el trece printr-un adevărat calvar, intrând în purgatoriul unei complicate încercări de recuperare clinică." (Cartea saptamanii la EVZ )

Un comentariu:

Anonim spunea...

Lasa, bre, bun si atat. Bine ca nu te-ai trezit periuta. Sa-ti fie de bine!