Casa noua, povesti noi

M-am mutat aici

Vama Veche inainte de 1 mai

Partea moralizatoare

Sa scrii despre Vama Veche e ca si cum ai spune mereu aceeasi poveste pentru copii. Pentru multi Vama Veche e un cliseu, pentru cei mai multi insa Vama Veche e o poveste fara sfarsit.

In ultimii ani Vama a devenit noul “the shit” in materie de locuri “cool” de mers la mare. Multi insa vin, vad, gusta micul si berea si se intorc acasa la fel cum au venit (poate cu o burta ceva mai mare).

Povestea de calatorie

Cand am ajuns in Vama Veche marea era albastra. Plaja era o patura de nisip. Multe terase erau inchise. Primii sositi isi montau corturile. Cu multi dintre ei venisem in tren. Pentru noi, in Vama Veche a fost frumos.

Si-a urmat potopul….

Cred ca anul acesta au venit cei mai multi oameni de cand se stie Vama Veche. Dupa ce a inceput potopul de vineri seara totul s-a transformat intr-o imensa coada (coada la bar, la wc, la paine).

Sambata seara paseai prin gunoaie…

Vama Veche se va scutura de “gunoaie”

Comemorare 24 de ani de la accidentul de la Cernobil

Va povesteam de butoiul galben... Ei bine, butoiul galben e radioactiv si nu-l doreste nimeni.

Ieri am comemorat 24 de ani de la accidentul de la Cernobil. Eu inca imi amintesc pastilele cu iod pe care le luam in generala...

Pana la urma sa alegi energia verde in detrimentul celei nucleare e o chestiune ce tine de viitorul atator generatii, de eficienta energetica si de siguranta pe termen lung.

Vezi aici povestea celor 7 orase care s-au alaturat comemorarii

Semneaza petitia impotriva construirii de noi reactoare nucleare in Romania

Implica-te activ pe greenpeace.ro

Ce se mai intampla prin Centrul Istoric

Iarna ma obisnuisem cu petrecerile nocturne si cu oameni beti rataciti pe strazi. Ei bine, nimic nu ma pregatise pentru anotimpurile calde.

Acum e mult zgomot. E galagie mereu. Seara terasele se suprapopuleaza brusc, iar dimineata cei care n-au terase isi construiesc unele (deci, zgomot de bormasina, flex si ciocan inca din zori).

Si e asa ciudat sa duc gunoiul meu albastru facand echilibristica printre oameni eleganti, terase si mese de sticla.

In rest, toate faine. Imagineaza-ti cum e sa stai in Centrul Vechi

foto by vlad

Jurnal de zi fanstastica II

Am plecat sa cumparam zarzavat de la piata, sa vopsim un butoi si sa mergem in vizita la prietenul din Romana. Am facut cu totul altceva. Urmeaza o poveste fantastica.

Racheta Rosie are puteri noi dupa ce a supravietuit miraculos unui accident stupid cu un BMX (o bicicleta mica si urata, care de obicei nu are frane si pe care oameni mare se chinuie sa incapa). Asa ca, intr-o frumoasa zi de duminica am pornit catre piata noastra cu tarani veniti din toate colturile tarii.

Dupa doua fire de ceapa si trei de salata, ne-am indreptat catre butoiul galben (pe care-l veti vedea in poze in curand).

Racheta Rosie a avut insa alt plan si ne-a dus intr-un parc pe langa Mosilor si ne-am lasat vrajiti de copiii din parc, de bunicile care fumau si de un tata care isi plimba copilul in carut dandu-se cu un skateboard. Generatia asta :)

Apoi brusc, Racheta Rosie a schimbat traiectoria. Imagineaza-ti sa zbori dintr-o parte din alta a orasului cat ai bate din palme.

Am ajuns in Rahova. Colindam second hand-uri in cautare de comori vestimentare. Am gasit o rochie care are culoare unei bomboane fondante roz.

Am zburat apoi ca vantul si ca gandul, si-am ajuns in Parcul Izvor. Am stat sub un copac mare si gros, pe iarba si-am mancat alune si caise confiate si ne-am uitat la lumea.

Azi Bucurestiul a fost un oras exceptional

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa!

Jurnal de zi fantastica

In rolurile principale : Racheta rosie. Buburuza roz si Lipisorul Verde

Duminica dimineata. Ora 12.00. Suntem pe strazile din Bucuresti. Miroase a timp liber.

Langa un morman de saci de gunoi albastri e aruncat un manechin pe jumatate rupt. Ii lipseste jumatatea de jos a corpului, mainile si o bucatica de ureche. In rest, machiajul e aproape intact, iar sanii putin ciobiti. Am hotarat sa o luam acasa si s-o numim Gizel. Acum pozeaza sexy de pe dulapul din bucatarie. Gizel poarta o palarie neagra.

Ne-am luat bicicletele si am zburat spre MNAC. Dupa ce i-am reparat schimbatorul de viteze, Racheta rosie zboara ca vantul si nici nu mai face asa mult zgomot. Am revazut expozitia lui Gili Mocanu pentru a treia oara. Asta pentru ca nu reusesc sa-mi scot toti prietenii in acelasi timp din casa. Ieri am vazut filme avangardiste vechi. In fine...am ajuns pe terasa, am baut o cola si-am admirat privelistea de pe terasa grozava.

M-am gandit apoi ca Racheta rosie s-ar descurca de minune pe pajistea din fata muzeului. Stiam de la inceput ca n-avem voie sa parasim perimetru muzeului, dar vorba aia’ e “casa Poporului”, asa ca am luat-o pe aratura pana cand un jandarm ne-a intors din drum si ne-a trimis “sa iesim pe unde am intrat”.

Parcul izvor..iarba verde prin par si pe langa maini….cerul albastru cu nori…

Am plecat cu Racheta rosie, Buburuza Roz si Lipisorul Verde in vizita la un prieten care sta in Romana. Casa lui are o terasa de pe care poti admira bila de pe ASE si Bulevardul Magheru asa cum nu l-ai vazut in vederi. Are mobila veche si fotografii cu burghezi bucuresteni. Am gasit un jurnal din 1980 scris in engleza de cateva persoane care locuiau fie in America, fie in Europa. Jurnalul e cel mai frumos film pe care poti sa-l citesti.

Dupa vizita de curtoazie am plecat sa gasim Bucurestiul frumos. Strazi laturalnice cu case de poveste si liniste de Paris. Ne-am intors acasa tarziu, dupa ce ne-am dat seama de ce iubim Bucurestiul

Standard Operating Procedure

Titlul ar mai putea fi tradus asa: dezumanizare, razboi, America in Irak. Descrierea filmului este de prisos.
Adelin Petrisor a comentat la final filmul, fara sa caute justificari in vreun fel: "Oamenii aceia sunt antrenati sa omoare. Ce credeati fratilor ca se intampla in razboi? Ca vine soldatul cu o floare-n gaura pustii?"
Pacat ca adevarati responsabili n-au patit nimic dupa acest caz rasunator.

Despre Japonia (One World)

Astazi am vazut Japan: A story of love and hate, un film emotionant, sincer si extrem de realist.

In Japonia oamenii nu-s roboti, desi par. Se lucreaza in medie 14 ore pe zi. Un job part time inseamna 7 ore/zi. Oamenii saraci ajung acasa iau pastile pentru somn, mananca si dorm 5-6 ore pe noapte. Programul incepe la ora 8 dimineata cu exercitii de invigorare.

Un film extraordinar despre Naoki, fost om bogat, actual postas cu jumate de norma, sarac lipit pamantului. O poveste despre o casa mica, o viata anosta, o munca infernala si, printre ganduri, frustrari.

Festivalul One World Romania- 17-22 martie 2010

pass festival toate filmele 25 lei (pret actual)

pret bilet per film 8 lei

Japan: A story of love and hate poate fi vizionat astazi de la ora 16.00, la cinema Union

Festivalul de film documentar-One World Romania

In India femeile isi ofera drept ofranda zeilor parul. Slujitorii zeilor vand parul celei mai mari companii de extensii din lume, Great Lenghts. La radul lor, Great Lenghts vinde extensiile la Hollywood cu mii de euro.
Drumul parului e parcurs intr-un documentar, Hair India, care ilustreaza perfect contradictiile unor culturi complet diferite: saracie, lux, opulenta, credinta.
Pardoxal sau nu, femeile din India nu si-ar vinde parul pentru nimic in lume. Regizorul filmului ne spunea ca oamenilor nu le pasa ce se intampla cu parul lor dupa ce-l ofera zeilor. Asta pentru ca gestul lor este incarcat de o simbolistica religioasa, spirituala si culturala imensa.
Templu inainte sa faca comert cu parul adus ofranda il ardea.

Cum m-am uitat o seara intreaga la TVR1

In mod normal n-am televizor acasa, n-am telecomanda, n-o am nici pe Esca si habar n-am la ce ora incepe jurnalul de pe TVR.

In mod anormal am o relatie mega speciala cu televizorul. Pe unde-l vad, magazine, banci, vitrine, nu ma pot abtine sa nu-l sorb din priviri pret de cateva minute. Iar daca in joc mai intra si o telecomanda...e rost de "apasa butoanele in nestire".

Acum insa e o situatie cu totul speciala. Sunt izolata. Privesc televizorul inchis si-mi imaginez cum ma voi uita pe Discovery, cum o sa urmaresc stirile la CNN si cum o sa-o vad pe Lady Gaga update ca sa am habar in viitor de ce vorbesc colegii la scoala.

Apas butonul 1. TVR 1 cu purici. Apas butonul 2. TVR1 cu purici si sunet de razatoare. Apas butonul 3. Negru. Mut atenta mai langa geam si TVR1 are sunet. Doar TVR 1 are sunet aici, in creierul muntilor.

Programul TV.

Intalnirea mea cu televizorul a inceput cu o emisiune informativa despre Parlamentul European. Am adormit.

ora 20.00-Stiri

M-am trezit in timpul jurnalului de la ora 8. Poate de somn, de nesomn, am avut impresia ca prezentatorul are fata patrata. Stirile erau ok, decente, fara senational, fara direct aiurea, fara comentarii pe marginea gardului, faa spectacol.

Ora 21.00- Reclame

Cum n-aveam unde sa schimb postul a trebuit sa urmaresc toate reclamele. Unele se repetau de doua ori in cadrul aceluiasi calup publicitar.

Ora 21.10- Odata-n viata cu Iuliana Tudor

Odata-n viata am urmarit emisiunea aceasta. Muzica populara. O prezentatoare care aduce a Marin-Raduleasca dupa retragerea din televiziune. Umor ciudat....

Ora 23.00 CSI

Ora 00.00- eu imi iau somn

Un secret la fel de bine pastrat ca Vama Veche

In mod normal nu ti-as impartasi secretele mele. Locul asta de care-ti povestesc acum merita insa sa fie vazut de oricine. Ascunzatoarea aceasta e la 1350 m altitudine, e înecata in zapada afinata si-n liniste. Secretul acesta e o cabana la munte.

Ca sa ajungi la ea, trebuie insa sa ai curaj. Drumul pana la cabana e batatorit de o sanie trasa de cai. E atat de multa liniste de-ti auzi toate gandurile. Odata ajuns nu-ti ramane decat sa te dai pe o partie cu zapada neatinsa de om, sa te joci cu cainii uriasi si sa mananci ciorba taraneasca cu afumatura...si sa faci ce-ti mai trece prin cap.

Cabana Cirbova

50 lei/noapte/persoana cu mic dejun inclusa

amplasare-15 min de partia Clabucet (plecare), Predeal

Poze de la altii

Elena are poze.

41 de tari, 17 dolari in buzunar si o bicicleta

Somen seamana cu Huckleberry Finn, cu Guliver si cu toate personajele lui Jules Verne.

Somen nu-si aminteste drumul spre casa daca nu-l parcurge pe bicicleta.

Povestea lui Somen Debnath miroase a mirodenii, a soare, a multa munca, a sudoare si a vis implinit. Somen face inconjurul lumii pe bicicleta de 6 ani. Planul lui e sa calatoreasca 16 ani, timp in care vrea sa-si raspandeasca mesajul de prevenirea a bolii SIDA in 191 de tari. Pana acum a pedalat si a parcurs 75.670 km, doar cu bicicleta.

Cand l-am intalnit in faza Muzeului National de Istorie tocmai venise pe bicicleta de la Ruse. Initial, am crezut ca povestea lui e o gluma, ca-si urca bicicleta in tren. M-am inselat.

Somen a plecat din India cu 17 dolari in buzunar si cu o bicicleta ieftina. Inainte de a pleca a absolvit doua facultati, una de zoologie si una de peisagistica. Se incapataneaza sa vorbeasca engleza cu accent hindi si habar n-are cine-i Coco Chanel, Armani, sau Gucci. Nu intelege de ce oamenii pretuiesc hainele scumpe. Eu n-am incercat sa-i explic.

Probabil va intrebati de unde face rost de bani pentru a calatori. Ei bine, din donatii, de la diversi sponsori incantati de visul lui, de la oameni simpli care-l ajuta cu mancare si adapost. Iar atunci cand ramane fara bani, isi cauta de lucru.

Cand stai cu el mai mult timp iti dai seama ca e asemeni unui copil, mereu atent sa nu te supere, sa nu deranjeze. Poate si de aceea mie imi spune "Ma", ceea ce in limba lui natala inseamna "mama"

Informatii, poze, filmulete din fabuloasa calatorie a lui Somen gasiti pe site-ul lui oficial.

Daca vreti sa-l intalniti, veniti in vizita la mine :)

Urban Kiss

Nu l-am vazut niciodata dansand pe Razvan Mazilu. Niciodata, pana in seara asta.

Am fost din curiozitate la Urban Kiss si am plecat bulversata, fascinanta si foarte uimita. Urban Kiss a fost un spectacol amalgam de arta care a inglobat dansul, muzica contemporana, baletul si motivele vietii noastre citadine.
Stateam in scaun si priveam muta cum Razvan Mazilu spunea "Ma numesc Razvan si urasc acest oras". Apoi a urmat dansul....muzica....melodiile cunoscute de la Bjork si proiectiile video nonconformiste. Eu n-am stat indiferenta, nu m-am uitat ca la un tablou. M-am simtit mica si neinsemnata privindu-i pe acei oameni care exprimau prin dans chestii atat de banale precum "moarte, sarut, oras, singuratate in doi, fericire", intr-un mod atat de fabulos.
Spectacolul s-a terminat cu un Razvan Mazilu care alerga fericit prin mijlocul spectatorilor....
Aplauzele de la sfarsit au fost ca un refren pentru un slagar.

Un preview al spectacolului gasiti aici
Razvan Mazilu dansand aici

O oaie paste

Oaia pe care-am vazut-o pastea in metrou. Rumega covrigi cu susan si arunca pungi de plastic pe jos.

Teatru in Coolori

Teatrul Foarte Mic, Bucuresti, 30 ianuarie, 8 prieteni

M-am grabit. Mi-am zorit si prietenii. Matei a facut inundatie. Nicoleta Luciu a venit la teatru. Nicoleta Luciu era mica si slaba. Purta ochelari. Era draguta. Radea cand nu era nevoie. Si-a desfacut doza de Cola zero in timpul piesei.

Piesa a fost ciudata. Nu mi-a placut in mod deosebit si nici nu m-a impresionat. Exagerata pe alocuri, piesa Coolori e povestea "imigrantului rasturnata".

O piesa plina de "p**a mea" si "da-te dracului" cu actori tineri care seamana cu prietenii tai.

Bucuresti-Deva-Hunedoara-Arad*

Mă joc cu o furculița de plastic într-o chestie cu mâncare. E ora 6 dimineața și eu îmi iau micul dejun în „Acceleratul de Hunedoara„ Am dormit cu video-proiectorul sub cap. Inima imi sărea prin piept la orice deschizătură a ușii.

Simeria e la următoarea stație. Controlorul ne spune că prindem legături mai bune spre Hunedoara de la Deva decât de la Simeria. Bun. Mulțumesc pentru sfat. El vrea bani de-o bere. Îi dăm 10 lei. Eu îl înjur prin gând. „Nu e prea mult. Dați-mi măruntul ăla„ I-am dat 4 lei și am rămas tablou.

Peisajul e dezolant. Gara veche din Simeria arată ca după bombardament. N-aș mai vrea să cobor.

Când vii în partea asta de lume îți dispar toate impresiile despre România, despre cine ești cu adevărat si despre cum arată țara ta pe bune. Călătoresc mult și am impresia că normalul de acolo e normalul general. Fals. Oamenii din România asta sunt săraci, triști și fără speranțe. Combinatele lor se închid și ei rămân șomeri. Aici nu vorbești de mode, tendințe, haine faine, civilizație, ecologie și alte prostii. Aici omul merge cu capul în pământ și se gândește cu greu la ziua de mâine. Aici e trist, și eu îmi dau seama că așa e adevărata Românie,că așa este și în orașul meu natal...

Deva

In gara din Deva oamenii stau la coadă să plece în Spania și în Portugalia. Sunt oameni simpli, seamănă cu părinții mei, cu vecinii tăi și cu orice rudă de-a ta. Au geamantane mari și fețe triste.

„ Cât ne luați pentru un drum până la Arad? Nu vă iau pentru bani...,,
Am crezut că glumește...

După 10 minute suntem și noi în autocarul de Spania. E ciudat. Oamenii ascunși după scaune plușate se uită la noi ca la niște străini. Toți merg la muncă...eu merg să le povestesc altora despre cum poți salva lumea. În autocar e liniște.
La destinație am vrut să-i dau soferului bani să-și spele jumătate de autocar. A refuzat politicos....

Arad

Oamenii din Arad vorbesc așa de încet încât îmi vine să-i dau pe speed-forward pe toti. Au însă acel bun simț pe care-l lași în Gara de Nord de cum ajungi în București. Am văzut orașul puțin, dar am mâncat însă cea mai bună pizza vegetariană din țară.

*opiniile mele nu sunt generalizari cu pretentii de adevar

Cand ziarele aveau juma' de metru

Azi am rasfoit ziare vechi. Prin '99 Petre Roman inca mergea cu nevasta (actuala "fosta") la film. Trupa Andre lansa un nou album in acelasi timp cu cei de la Taxi. In editia in limba engleza a Ziarului Finaciar incidentul era notat astfel " Two Andreas in one Taxi". Ziarele aveau jumate de metru.

Tara era tot in criza. In Roman numarul somerilor atingea recordul pe tara. Minerii isi tot cereau drepturile. Manafu scria prost (8 ianuarie 1999, Profil, supliment ZF). Studentii faceau greva.

Toate erau cam la fel....

Cum e sa stai in Centrul Vechi al Bucurestiului

Miercuri 7.15

In Centrul Vechi e o dimineata rece si totul pare incremenit intr-o poza. Sunt singura persoana care pleaca din centru cand toti vin spre el. Las centrul istoric dormind

Joi 3.00 dimineata

Pe Smardan nimeni nu doarme noaptea. Pe strada mea se petrece pana-n zori si toti vecinii stiu asta. Nu ma mai mir cand aud chiote de betie, urlete si grohaituri de mahmureala in zorii zilei. Cel mai ciudat e cand vin butoaiele de bere la barurile din zona si auzi niste bubuituri ca de buldozer.

E ciudat sa locuiesti in Centrul Vechi. Oamenii se mira cand iesi sau intrii pe poarta (n-avem numar la apartament, dar avem poarta). Vecinii de pe strada iti lasa gunoiul la poarta crezand ca acolo nu locuieste nimeni (nu-i nimic, eu il duc inapoi).

Cladirea in care avem apartmentul are 105 ani. Langa apartmentul nostru e un apartament parasit care a fost croitorie; numai bun de explorat cand ai curaj. Ca sa schimbi un bec ai nevoie de scara. E atata istorie si poveste in locul asta incat te bucuri ca un copil cand vii acasa.


Vecinii de vizavi sunt pictori, profesori de arta, artisti de tot soiul in general. Ii recunosti dupa panze, dupa elevii de la pregatire si dupa camerele aranajate nonconformist.

Unde stau eu n-ar sta cineva care viseaza la o casa cu pereti albi, mobila de expozitie si ordine ca la mama acasa.

Cand ma intorc acasa sunt bucuroasa. Strazile sunt inundate de lumina si muzica lor e faina. In dimineti ciudate gasesti tablite in fata cafenelor cu mesaje de genul “Buna dimineata! Hai la o cafea”. Ce poate fi mai frumos?