Yad Vashem

Situat in Ierusalim, Yad Vashem este cel mai mare muzeu dedicat victimelor Holocaustului.

Muzeul are o constructie futurista, cu un interior ce seamana cu un mic labirint care te obliga sa treci prin fiecare incapere. Sunt multe fotografii, proiectii de film (discursuri ale lui Hitler, fotografii ale copiilor ucisi, evrei marsaluind pe strazi).

In aproape fiecare camera, pe un ecran, era proiectat cate un film cu marturiile unor supravietuitori. Mi s-au inmuitat genunchii cand am auzit cuvintele unei supravietuitoare.

"Oamenii erau stransi si dusi pe un camp. Acolo, la baza unui deal erau impuscati de la mica distanta. Noi n-am stiut de asta. Lucram la cativa metri distanta. Erau munti de haine in jur. Intr-o zi fiica mea s-a imbolnavit, avea febra si se simtea rau. I-am zis sa nu ma lase singura. M-am uitat o clipa in alta parte si cand am privit-o ea statea in fata unui soldat roman caruia ii spunea ca se simte rau, ca e bolnava si ca vrea sa mearga acasa. Acesta i-a raspuns "Esti bolnava? Noi nu avem nevoie de oameni bolnavi..." A impuscat-o in cap de la jumatate de metru distranta. S-a prabusit peste el." Femeia de pe ecran isi stergea lacrimile de pe chip cu mainile ei uscate. Plangea si povestea...

Mie, cuvintele "soldat roman" imi sunau precum un gong in minte.

Apoi, am vazut o statistica cu evreii ucisi in Europa. Greu de crezut ca in Romania au fost ucisi 350.000 de evrei. O mare parte din ei au fost deportati in Transnistria (provincie data Romaniei de catre Germania in acea perioada). Pe peretele mare rulau imagini cu oameni care mergeau de saptamani intregi in conditii groaznice.

Peste tot in muzeu erau imagini in alb si negru. Din colt in colt, rasuna vocea lui Hitler. Uralele multimii. Fotografii cu evreii....

Pe un perete mare era scrisa intrebare "De ce nu a fost Auschwitz-ul bombardat?". Sub aceasta fotografie erau imagini din satelit ale intregului lagar.

Ultima marturi pe care am putut eu s-o vad a fost aceea a unei femei care isi povestea viata de dupa Auschwitz

"Cand am iesit din lagar aveam 28 de kg, cand am ajuns la 38 am inceput sa lucrez ca asistenta. Dupa o vreme m-am maritat. In aceasi zi s-au casatorit alte 7 cupluri. Nu mai eram singuri.

Am ramas insarcinata. Nu am stiut. Cand am mers la doctor mi-a spus ca sunt insarcinata in 3 luni. Am inceput sa plang. L-am rugat pe doctor sa ma ajute, sa ma salveze pentru ca eu nu vreau sa pastrez copilul. I-am spus "Doctore nu pot sa aud un copil plangand. Am auzit multi copiii plangand la Auschwitz. Nu pot sa-l pastrez". Mi-a cerut bani. Nu-i aveam.

Am mers acasa si am incercat sa imi provoc un avort (nu pot sa scriu detaliile). N-am reusit. Cand s-a nascut copilul m-am rugat Domnului sa mi-l lase sanatos. Pe copil il alintam si-i spuneam ca atunci cand va fi mare ii voi povesti prin cate a trecut mama lui, de cate ori a fost in linia de selectie, de cate ori am fost la un pas de moarte. Ii spuneam ca am atatea sa-i povestesc.

Nu i-am povestit niciodata nimic despre asta"

Alte cuvinte sunt de prisos. Inca am genunchii moi.

Romanca de la Auschwitz +

Auschwitz-ul lasa urme nu doar prin tatuajele nesterse de pe bratele atator evreii.
Usa mi-e deschisa de o batranica simpatica ce zambeste si ma saluta in doua limbi. Vorbeste perfect romaneste. Era singura intr-o casa mare si foarte curata. Ma uit la ea cu o emotie amestecata cu o mare admiratie. Sta la masa, pe scaunul din fata mea. Poarta niste cercei de aur cu piatra turcoaz. Are pielea alba. Aduce din bucatarie sucuri, napolitane si inghetata. Apoi ma intreaba ce vreau sa stiu...?Asteptasem momentul acesta de ani de zile.

Mi-a raspuns usor sec, spunandu-mi ca ea nu stie prea multe. ca a lucrat intr-o fabrica de armament subterana, vreme de un an, ca n-a vazut nimic din lagar. Mi-a taiat respiratia. I-am pus intrebari...Raspunsurile erau scurte. Nu vroia sa dezveleasca amintiri.

Fusesera luati din Translivania, transportati in ghetouri si apoi in lagarul de la Auschwitz. Acolo a muncit in fiecare zi, de dimineata pana seara in fabrica de armament. Dormeau pe o bucata de scandura si primeau de mancare doar o felie de paine pe zi. Au intrat in lagar toate rudele sale, a iesit din el doar ea si tatal ei. Am aflat mai apoi ca avea prietene ce proveneau din familii bogate si care au refuzat sa manance acea "zeama"; intr-o saptamana au murit.

Nu-mi da prea multe detalii. Am o senzatie stupida de dezamagire. Ma asteptam sa-si puna viata pe tava. In schimb, mi-a oferit doar inghetata de vanilie. Nu-si dezgroapa trecutul in fata mea. Dupa felul degajat in care vorbeste, scurt si obiectiv, am senzatia ca si-a uitat trecutul.

Nu stie cum arata Auschwitz-ul acum; nu stia nici in trecut. "N-am fost la muzeu. N-am fost nicaieri de cand ne-am mutat in Israel. M-am maritat si de atunci toata viata am muncit. N-am calatorit". Avand in minte o ampla actiune militara, am intrebat-o cum a fost momentul eliberarii? Mi-a raspuns ca intr-o zi li s-a spus ca sunt liberi. Portile s-au deschis.

Trecem de la un subiect la altul. Isi aminteste cu drag de profesoara de romana din Satu Mare.
Glumeste pe seama ei spunandu-mi ca nici acum, dupa atatia ani nu stie ivrit foarte bine " Stiu atatea limbi: engleza, germana, italiana, romana, idis, latina si ebraica mai putin".

E o fire calma, rade, zambeste. Mi-a marturisit ca atunci cand cineva lucreaza pentru ea, mereu il pune la masa zicandu-i "Ia si mananca ca eu am muncit si n-am primit mancare".

Ma ofer sa-i arat poze de la muzeul Auschwitz. Refuza "Nu vreau sa vad. Numai amintiri urate se aduc de acolo". Eu n-am spus nimanui ca am fost acolo, nici macar fiului meu". Incepe sa-mi povesteasca de prezentul ei, de nepoti, de familia ei. Imi arata albumul cu picturile fiul e, Abraham Fisher, om de stiinta. E mandra de prezentul ei. Nu stiu de ce, imi arata apartamentul ei, fiecare camera.Sunt toate goale si foarte curate.

Din Romania cred ca i-a ramas doar limba pe care o vorbeste cu drag. Nu cred ca s-ar mai intoarce inapoi. Radacinile au fost taiate.

Ii observ tatuajul sters de pe mana. E indescifrabil. Urma albastra verzuie e singura dovada, adanc intiparita in carne, ca aceasta femeie a fost la Auschwitz.

Pe inelul ei cu piatra mare de culoarea visinei coapte , sta o picatura de inghetata.

73772

In spatele tejghelei si a casei de marcat sta un om cu parul alb. Te intreaba de care inghetata vrei. Ii arati unul dintre pahare : in functie de marime, pretul difera.
Tasteaza cu un singur deget. Iti da bonul imediat.

In incapere roiesc copiii. Sunt mese de jocuri, mici cosuri de baschet. Sunt multe mese. Cand e mai liber la casa, barbatul cu parul carunt vine si strange de pe mese paharele din care au mancat copiii murdari pana la nas de frisca, bomboane si inghetata.

Pe mana stanga poarta un ceas copilaresc, albstru precum marea. Pe aceeasi mana are un tatuaj verde albastrui; sunt cifre usor sterse: 73772. Omul acesta a fost prizonier la Auschwitz. E primul supravietuitor pe care-l intalnesc eu. Imi spune ca a stat la Auschwitz patru ani. Limba asta pe care eu nu pot s-o vorbesc normal, ma impiedica sa-i aflu povestea. Am simtit o frustrare fara margini. Am continuat sa-l privesc...

In spatele lui, pe perete, este un panou mare,rosu, luminos pe care scrie "Drink Coco Cola". Era un contrast puternic intre chipul sau nins de ani si panoul acela cosmopolit.
Era vesel. Zambea fiecarui client. La plecare a vrut sa ne ofere un kilogram de inghetata, pentru "acasa". L-am refuzat.

In drum spre casa, am aflat ca este milioanar.

In vizita la Auschwitz

As putea sa vorbesc la nesfarsit despre calatoriile mele, despre locurile minunate pe care le-am vazut. Aleg insa sa incep altfel, cu un obiectiv turistic atipic, cu Auschwitz.

In vizita la Auschwitz

Lagarul de concentrare de la Auschwitz nu e un obiectiv turistic, nu e un loc pe care ti l-ai dori sa-l vezi.

Credeam ca lagarul va arata asa cum mi l-am imaginat eu din cartile pe care le-am citit. Pustiu, cu ziduri daramate, fara garduri…intr-un camp deschis, fara urma de picior de om. Ce-am gasit acolo era cu totul altceva.
Locul pe care a fost candva lagarul de concentrare e acum un obiectiv turistic, poate un loc de pelerinaj, dar in speta un obiectiv turistica.
La poarta lagarului troneaza un motel dornic sa gazduiasca turistii. Exista un restaurant, un fast-food si zeci de autocare si autobuze ce aduc turisti. Ce e poate cel mai hilar e ca printre zidurile rosiatice ce-au stat marturie atator crime, acum ,se plimba nonsalant turistiti imbracati in haine colorate, uneori cu zambetul pe buze si care privesc locul ca pe un simplu muzeu despre care au auzit ca ca fost candva o destinatie a mortii.

Lagarul de la Auschwitz e un asamblu de blocuri din caramida rosie, de cate 2 nivele. Ferestrele sunt acoperite de zabrele groase din fier.Aleile sunt pline de pietre ascutite, mici. Totul e imprejmuit de un gard de sarma ghimbata, uneori mai groasa, alteori mai subtire, simpla sau pe mai multe randuri.


Camera de gazare

Pasesc intr-un hol mic. Spre stanga, ca intr-un labirint e o camera mica, cu ziduri negre, fara ferestre. Un bec atarna de perete, imprastie o lumina galbuie, palida. Cateva lumanari rosii si-o coroana de flori amintesc ca acolo au murit mii de sufletete. In tavan sub forma unei guri de
aerisire cubice se zareste asa zisul dush. In realitate, aceste camerea de gazare n-au fost nicidoata conectate la apa. Spre iesire e o alta camera. Aici e crematoriu.

Povestea din aceasta camera de gazare e mult mai sumbra decat pot eu s-o descriu. Inainte de a ajunge la Auschwitz, oamenii arestati calatoreau in vagoane de marfa, ingramaditi, fara mancare intre 7-10 zile,aproximativ 2400 km. Ajunsi la destinatie, batranii si copiii erau deja morti. Urma trierea celor apti pentru munca. Se estimeaza ca in acest fel au fost gazati circa 70-75% din oamenii ajunsi acolo. Celor care nu erau capabili sa munceasca li se spunea ca li se va da voie sa faca un dush. Erau astfel desbracati si ingramaditi intr-o camera de 210 m aproape 2000 de oameni. Dupa ce usile erau inchise, prin orificiile din tavan patrundea acel gaz otravitor “Cyclon B”. In 15-20 minute cei aflati in camera mureau. Dupa ce li se indeparta parul (care ulterior era folosit pt impletirea unor covoare), cerceii, obiectele din aur, erau dusi in crematoriu.




• Majoritatea evreilor ajunsi la Auschwitz erau convinsi ca au fost deparotati in estul Europei. Nazistii le vindusera acestora parcele de pamant inexistente, ferme, magazine sau locuri de munca in fabrici fictive. De aceea, cei deportati aduceau in lagar obiectele lor cele mai de pret.
• Blocul 4. Camera 5- Aici sunt sute de valise ce poarta inca numele si adresa celor deportati precum si anul in care au fost “ratacite”. Alte camere “gazduiesc” mai multe obiecte personale ce au apartinut evreilor : periute de dinti, ochelari, pantofi, aparate de barbierit, farfurii si lista ar putea continua.


• Unii prizonieri erau trimisi in lagar fara o triere prealabila. In tabara erau exterminati prin infometare, executii, munca grea, pedepse si experimente medicale. Inca din prima zi in lagar, noilor veniti li se spunea ca au ajuns “intr-un lagar de concetrare si ca singura poarta de iesire e prin crematoriu”. Totodata cei sositi in lagar erau private de obiecte personale, imbaiati, dezinfectati, tunsi scurt si in final primeau un numar de inregistrare. Initial erau fotografiati in 3 pozitii, uteriori, incepand cu 1943 numarul de inregistrare era tatuat. Dupa eliberare multi copiii cand erau intrebati cum se numesc aratau tatuajul. In Israel astazi inca mai sunt evrei care poarta insemnele lagarului de concentrare.


Endless....