Yad Vashem

Situat in Ierusalim, Yad Vashem este cel mai mare muzeu dedicat victimelor Holocaustului.

Muzeul are o constructie futurista, cu un interior ce seamana cu un mic labirint care te obliga sa treci prin fiecare incapere. Sunt multe fotografii, proiectii de film (discursuri ale lui Hitler, fotografii ale copiilor ucisi, evrei marsaluind pe strazi).

In aproape fiecare camera, pe un ecran, era proiectat cate un film cu marturiile unor supravietuitori. Mi s-au inmuitat genunchii cand am auzit cuvintele unei supravietuitoare.

"Oamenii erau stransi si dusi pe un camp. Acolo, la baza unui deal erau impuscati de la mica distanta. Noi n-am stiut de asta. Lucram la cativa metri distanta. Erau munti de haine in jur. Intr-o zi fiica mea s-a imbolnavit, avea febra si se simtea rau. I-am zis sa nu ma lase singura. M-am uitat o clipa in alta parte si cand am privit-o ea statea in fata unui soldat roman caruia ii spunea ca se simte rau, ca e bolnava si ca vrea sa mearga acasa. Acesta i-a raspuns "Esti bolnava? Noi nu avem nevoie de oameni bolnavi..." A impuscat-o in cap de la jumatate de metru distranta. S-a prabusit peste el." Femeia de pe ecran isi stergea lacrimile de pe chip cu mainile ei uscate. Plangea si povestea...

Mie, cuvintele "soldat roman" imi sunau precum un gong in minte.

Apoi, am vazut o statistica cu evreii ucisi in Europa. Greu de crezut ca in Romania au fost ucisi 350.000 de evrei. O mare parte din ei au fost deportati in Transnistria (provincie data Romaniei de catre Germania in acea perioada). Pe peretele mare rulau imagini cu oameni care mergeau de saptamani intregi in conditii groaznice.

Peste tot in muzeu erau imagini in alb si negru. Din colt in colt, rasuna vocea lui Hitler. Uralele multimii. Fotografii cu evreii....

Pe un perete mare era scrisa intrebare "De ce nu a fost Auschwitz-ul bombardat?". Sub aceasta fotografie erau imagini din satelit ale intregului lagar.

Ultima marturi pe care am putut eu s-o vad a fost aceea a unei femei care isi povestea viata de dupa Auschwitz

"Cand am iesit din lagar aveam 28 de kg, cand am ajuns la 38 am inceput sa lucrez ca asistenta. Dupa o vreme m-am maritat. In aceasi zi s-au casatorit alte 7 cupluri. Nu mai eram singuri.

Am ramas insarcinata. Nu am stiut. Cand am mers la doctor mi-a spus ca sunt insarcinata in 3 luni. Am inceput sa plang. L-am rugat pe doctor sa ma ajute, sa ma salveze pentru ca eu nu vreau sa pastrez copilul. I-am spus "Doctore nu pot sa aud un copil plangand. Am auzit multi copiii plangand la Auschwitz. Nu pot sa-l pastrez". Mi-a cerut bani. Nu-i aveam.

Am mers acasa si am incercat sa imi provoc un avort (nu pot sa scriu detaliile). N-am reusit. Cand s-a nascut copilul m-am rugat Domnului sa mi-l lase sanatos. Pe copil il alintam si-i spuneam ca atunci cand va fi mare ii voi povesti prin cate a trecut mama lui, de cate ori a fost in linia de selectie, de cate ori am fost la un pas de moarte. Ii spuneam ca am atatea sa-i povestesc.

Nu i-am povestit niciodata nimic despre asta"

Alte cuvinte sunt de prisos. Inca am genunchii moi.