Teatru in Coolori

Teatrul Foarte Mic, Bucuresti, 30 ianuarie, 8 prieteni

M-am grabit. Mi-am zorit si prietenii. Matei a facut inundatie. Nicoleta Luciu a venit la teatru. Nicoleta Luciu era mica si slaba. Purta ochelari. Era draguta. Radea cand nu era nevoie. Si-a desfacut doza de Cola zero in timpul piesei.

Piesa a fost ciudata. Nu mi-a placut in mod deosebit si nici nu m-a impresionat. Exagerata pe alocuri, piesa Coolori e povestea "imigrantului rasturnata".

O piesa plina de "p**a mea" si "da-te dracului" cu actori tineri care seamana cu prietenii tai.

Bucuresti-Deva-Hunedoara-Arad*

Mă joc cu o furculița de plastic într-o chestie cu mâncare. E ora 6 dimineața și eu îmi iau micul dejun în „Acceleratul de Hunedoara„ Am dormit cu video-proiectorul sub cap. Inima imi sărea prin piept la orice deschizătură a ușii.

Simeria e la următoarea stație. Controlorul ne spune că prindem legături mai bune spre Hunedoara de la Deva decât de la Simeria. Bun. Mulțumesc pentru sfat. El vrea bani de-o bere. Îi dăm 10 lei. Eu îl înjur prin gând. „Nu e prea mult. Dați-mi măruntul ăla„ I-am dat 4 lei și am rămas tablou.

Peisajul e dezolant. Gara veche din Simeria arată ca după bombardament. N-aș mai vrea să cobor.

Când vii în partea asta de lume îți dispar toate impresiile despre România, despre cine ești cu adevărat si despre cum arată țara ta pe bune. Călătoresc mult și am impresia că normalul de acolo e normalul general. Fals. Oamenii din România asta sunt săraci, triști și fără speranțe. Combinatele lor se închid și ei rămân șomeri. Aici nu vorbești de mode, tendințe, haine faine, civilizație, ecologie și alte prostii. Aici omul merge cu capul în pământ și se gândește cu greu la ziua de mâine. Aici e trist, și eu îmi dau seama că așa e adevărata Românie,că așa este și în orașul meu natal...

Deva

In gara din Deva oamenii stau la coadă să plece în Spania și în Portugalia. Sunt oameni simpli, seamănă cu părinții mei, cu vecinii tăi și cu orice rudă de-a ta. Au geamantane mari și fețe triste.

„ Cât ne luați pentru un drum până la Arad? Nu vă iau pentru bani...,,
Am crezut că glumește...

După 10 minute suntem și noi în autocarul de Spania. E ciudat. Oamenii ascunși după scaune plușate se uită la noi ca la niște străini. Toți merg la muncă...eu merg să le povestesc altora despre cum poți salva lumea. În autocar e liniște.
La destinație am vrut să-i dau soferului bani să-și spele jumătate de autocar. A refuzat politicos....

Arad

Oamenii din Arad vorbesc așa de încet încât îmi vine să-i dau pe speed-forward pe toti. Au însă acel bun simț pe care-l lași în Gara de Nord de cum ajungi în București. Am văzut orașul puțin, dar am mâncat însă cea mai bună pizza vegetariană din țară.

*opiniile mele nu sunt generalizari cu pretentii de adevar

Cand ziarele aveau juma' de metru

Azi am rasfoit ziare vechi. Prin '99 Petre Roman inca mergea cu nevasta (actuala "fosta") la film. Trupa Andre lansa un nou album in acelasi timp cu cei de la Taxi. In editia in limba engleza a Ziarului Finaciar incidentul era notat astfel " Two Andreas in one Taxi". Ziarele aveau jumate de metru.

Tara era tot in criza. In Roman numarul somerilor atingea recordul pe tara. Minerii isi tot cereau drepturile. Manafu scria prost (8 ianuarie 1999, Profil, supliment ZF). Studentii faceau greva.

Toate erau cam la fel....

Cum e sa stai in Centrul Vechi al Bucurestiului

Miercuri 7.15

In Centrul Vechi e o dimineata rece si totul pare incremenit intr-o poza. Sunt singura persoana care pleaca din centru cand toti vin spre el. Las centrul istoric dormind

Joi 3.00 dimineata

Pe Smardan nimeni nu doarme noaptea. Pe strada mea se petrece pana-n zori si toti vecinii stiu asta. Nu ma mai mir cand aud chiote de betie, urlete si grohaituri de mahmureala in zorii zilei. Cel mai ciudat e cand vin butoaiele de bere la barurile din zona si auzi niste bubuituri ca de buldozer.

E ciudat sa locuiesti in Centrul Vechi. Oamenii se mira cand iesi sau intrii pe poarta (n-avem numar la apartament, dar avem poarta). Vecinii de pe strada iti lasa gunoiul la poarta crezand ca acolo nu locuieste nimeni (nu-i nimic, eu il duc inapoi).

Cladirea in care avem apartmentul are 105 ani. Langa apartmentul nostru e un apartament parasit care a fost croitorie; numai bun de explorat cand ai curaj. Ca sa schimbi un bec ai nevoie de scara. E atata istorie si poveste in locul asta incat te bucuri ca un copil cand vii acasa.


Vecinii de vizavi sunt pictori, profesori de arta, artisti de tot soiul in general. Ii recunosti dupa panze, dupa elevii de la pregatire si dupa camerele aranajate nonconformist.

Unde stau eu n-ar sta cineva care viseaza la o casa cu pereti albi, mobila de expozitie si ordine ca la mama acasa.

Cand ma intorc acasa sunt bucuroasa. Strazile sunt inundate de lumina si muzica lor e faina. In dimineti ciudate gasesti tablite in fata cafenelor cu mesaje de genul “Buna dimineata! Hai la o cafea”. Ce poate fi mai frumos?