Tara era tot in criza. In Roman numarul somerilor atingea recordul pe tara. Minerii isi tot cereau drepturile. Manafu scria prost (8 ianuarie 1999, Profil, supliment ZF). Studentii faceau greva.
Toate erau cam la fel....
luni, 11 ianuarie 2010
Cand ziarele aveau juma' de metru
Azi am rasfoit ziare vechi. Prin '99 Petre Roman inca mergea cu nevasta (actuala "fosta") la film. Trupa Andre lansa un nou album in acelasi timp cu cei de la Taxi. In editia in limba engleza a Ziarului Finaciar incidentul era notat astfel " Two Andreas in one Taxi". Ziarele aveau jumate de metru.
sâmbătă, 9 ianuarie 2010
Cum e sa stai in Centrul Vechi al Bucurestiului
Miercuri 7.15
In Centrul Vechi e o dimineata rece si totul pare incremenit intr-o poza. Sunt singura persoana care pleaca din centru cand toti vin spre el. Las centrul istoric dormind
Joi 3.00 dimineata
Pe Smardan nimeni nu doarme noaptea. Pe strada mea se petrece pana-n zori si toti vecinii stiu asta. Nu ma mai mir cand aud chiote de betie, urlete si grohaituri de mahmureala in zorii zilei. Cel mai ciudat e cand vin butoaiele de bere la barurile din zona si auzi niste bubuituri ca de buldozer.
E ciudat sa locuiesti in Centrul Vechi. Oamenii se mira cand iesi sau intrii pe poarta (n-avem numar la apartament, dar avem poarta). Vecinii de pe strada iti lasa gunoiul la poarta crezand ca acolo nu locuieste nimeni (nu-i nimic, eu il duc inapoi).
Cladirea in care avem apartmentul are 105 ani. Langa apartmentul nostru e un apartament parasit care a fost croitorie; numai bun de explorat cand ai curaj. Ca sa schimbi un bec ai nevoie de scara. E atata istorie si poveste in locul asta incat te bucuri ca un copil cand vii acasa.
Vecinii de vizavi sunt pictori, profesori de arta, artisti de tot soiul in general. Ii recunosti dupa panze, dupa elevii de la pregatire si dupa camerele aranajate nonconformist.
Unde stau eu n-ar sta cineva care viseaza la o casa cu pereti albi, mobila de expozitie si ordine ca la mama acasa.
Cand ma intorc acasa sunt bucuroasa. Strazile sunt inundate de lumina si muzica lor e faina. In dimineti ciudate gasesti tablite in fata cafenelor cu mesaje de genul “Buna dimineata! Hai la o cafea”. Ce poate fi mai frumos?
In Centrul Vechi e o dimineata rece si totul pare incremenit intr-o poza. Sunt singura persoana care pleaca din centru cand toti vin spre el. Las centrul istoric dormind
Joi 3.00 dimineata
Pe Smardan nimeni nu doarme noaptea. Pe strada mea se petrece pana-n zori si toti vecinii stiu asta. Nu ma mai mir cand aud chiote de betie, urlete si grohaituri de mahmureala in zorii zilei. Cel mai ciudat e cand vin butoaiele de bere la barurile din zona si auzi niste bubuituri ca de buldozer.
E ciudat sa locuiesti in Centrul Vechi. Oamenii se mira cand iesi sau intrii pe poarta (n-avem numar la apartament, dar avem poarta). Vecinii de pe strada iti lasa gunoiul la poarta crezand ca acolo nu locuieste nimeni (nu-i nimic, eu il duc inapoi).
Cladirea in care avem apartmentul are 105 ani. Langa apartmentul nostru e un apartament parasit care a fost croitorie; numai bun de explorat cand ai curaj. Ca sa schimbi un bec ai nevoie de scara. E atata istorie si poveste in locul asta incat te bucuri ca un copil cand vii acasa.
Vecinii de vizavi sunt pictori, profesori de arta, artisti de tot soiul in general. Ii recunosti dupa panze, dupa elevii de la pregatire si dupa camerele aranajate nonconformist.
Unde stau eu n-ar sta cineva care viseaza la o casa cu pereti albi, mobila de expozitie si ordine ca la mama acasa.
Cand ma intorc acasa sunt bucuroasa. Strazile sunt inundate de lumina si muzica lor e faina. In dimineti ciudate gasesti tablite in fata cafenelor cu mesaje de genul “Buna dimineata! Hai la o cafea”. Ce poate fi mai frumos?
miercuri, 30 decembrie 2009
Ce-am mai citit....
Nemurirea- M.Kundera
Nu e carte scrisa de Kundera care sa nu te impresioneze. Nemurirea e un amalgam subtil de intamplari fara noima, care legate intre ele dau sens unei povesti incredibil de fascinante. Nemurirea e una dintre cele mai bune carti pe care le poti citi cu mintea limpede...
Kundera e tot ce inteleg eu printr-un scriitor extraordinar, si nicio carte nu m-a dezamagit.
Singur sub dus- Dan Chisu
Ce noroc pe mine!
Cartea aceasta are o poveste interesanta. Eram in Dacia Express-ul de Viena, stateam pe pat si ma uitam la un dulap. Dulapul avea o usa si dupa usa cineva lasase o carte.
Ce noroc pe mine!Dincolo de coperta interesanta si cel putin vulgara vizual, romanul e dragut (asa spun cand nu pot sa-mi dau cu parerea).
Mda, Dan Chisu a calatorit mult, a vazut toata lumea, a avut cele mai misto gagici si, intr-un final, a ramas sigur. De ce? Nu scrie in cartea, desi si el se tot intreaba vreme de 200 si ceva de pagini.
Stilul cartii e indraznet. Dan Chisu scrie fain, nu te plictiseste la fiecare 10 pagini. Ce nu mi-a placut e insa limbajul usor golanesc.
In noapte- Haruki Murakami
De la Shogun incoace n-am mai citit nimic legat de cultura asiatica. Stiam ca Murakami e unul
dintre cei mai populari scriitori japonezi, si, hocus pocus, am pus mana pe o carte. "In noapte" e o poveste simpla, scoasa din cateva detalii banale. O poveste care ni se poate intampla tuturor fara sa-i dam prea multa importanta. Cartea e usor de citit, fara filosofii, traditii, si incursiuni complicate in neantul "neintelesului".
Buna de citit pe drum sau de tinut pe noptiera.
Hopenhaga/Greenpeace&co
In Danemarca am plecat ca activist Greenpeace. N-a fost excursie, n-a fost turism, a fost aventura. La final, am simtit ca mi-am facut armata de activist.
Am dormit pe paturi de campanie, in incaperi reci. Am mancat cea mai buna mancare vegana&vegetariana gatita de cei mai iscusiti bucatari Greenpeace. Mi-a fost frig. Mi-a fost bine. A fost greu. Am fost mandra. Si-n tot acest timp am fost fericita.
Cel mai emotionant moment din toata istoria mea Greenpeace a fost vizita pe Rainbow Warrior.
N-am cum sa transpun in cuvinte emotia de acolo, istoria, povestile si entuziasmul oamenilor de pe vas.
Si n-am cum sa-ti explic ce inseamna sa fii voluntar, sa crezi in ceva cu toata taria ta, sa n-astepti remuneratii, recompense si laude, sa "fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume" (Mahatma Gandhi).
La final, Copenhaga a fost un esec. Lupta noastra insa continua. Te priveste si pe tine!
marți, 15 decembrie 2009
Un oras decupat din reviste
Copenhanga, Danemarca
Copenhaga e un oras decupat din reviste, parca aranjat si reasezat in Photoshop. Luminile, ornamentele de Craciun, gunoaiele care lipsesc cu desavarsire, oamenii care merg cu bicicletele zambind prin lapovita si ninsoare, toate acestea lasa in urma un parfum de alta civilizatie.
In oras e frig. Aerul e la fel de rece ca cel din congelator. Bate un vant napraznic si, din cand in cand, ninge.
Cu toate acestea, pe strazi sunt mai multe biciclete decat masini. Niciun claxon.
Femeile au propriile reguli in moda. Poarta tocuri, paltoane pana la genunchi si zambesc la fel de repede precum pedaleaza.
Aici, poti transporta orice cu bicicleta, inclusiv un copil mic.
Peste tot e liniste, frumos, si curat.
miercuri, 9 decembrie 2009
Dakino personal
Scriu cu intarziere, si-mi derulez gandurile cu cateva saptamani in urma.
Festivalul Dakino de anul acesta e istorie. Probabil Dan Chisu m-a iertat ca i-am plimbat juriul aiurea prin oras si ca am intarziat o ora la primul pranz de socializare. Cel mai probabil, Dan Chisu nici nu-si mai aminteste de mine. Eu am avut insa ocazia sa observ de la distanta, sa ciocnesc un pahar, sa zambesc si sa stau de vorba cu omul care semneaza festivalul Dakino. Dan Chisu e un personaj.
Dincolo de culisele festivalului Dakino de anul acesta, am reusit sa vad atat de multe filme bune cat n-am vazut intr-un an.
Mi-a placut Looking for Eric
M-a impresionat The private lives of Pippa Lee
miercuri, 18 noiembrie 2009
Eu.Ferentari. Prima vizita
Ferentariul miroase a ciulama
Stau cu nasul lipit de geamul autobuzului. Ma simt in siguranta.
Se intuneca incet si singurele lumini sunt cele ale salilor de jocuri de pe marginea drumului si a autobuzului ce pare o masina zburatoare pe strazile de aici.
Sali de jocuri sclipicioase-Fast-food-Bacanie-Fast-food-Carciuma
Aici, pe Calea Ferentari oamenii au culori diferite. Eu ma uit pe geam tot mai insistent. Doua tinere isi fac loc cu coatele. Fata galbena poarta niste covrigi poleiti cu aur in urechi, cateva tricouri verzi-galbui mulate si o pereche de pantaloni care abia-i acopera formele generoase. Prietena ei isi flutura-n sus si-n jos telefonul mobil care zdrangane o manea. Buzele ei sunt ostentativ de rosii.
Nu stiu daca am dreptate, daca vad bine, sau daca am impresii gresite.
Pe masura ce ajung spre cartierul meu oamenii din autobuz se schimba. Mirosul se dilueaza. Oamenii isi schimba culorile...
Stau cu nasul lipit de geamul autobuzului. Ma simt in siguranta.
Se intuneca incet si singurele lumini sunt cele ale salilor de jocuri de pe marginea drumului si a autobuzului ce pare o masina zburatoare pe strazile de aici.
Sali de jocuri sclipicioase-Fast-food-Bacanie-Fast-food-Carciuma
Aici, pe Calea Ferentari oamenii au culori diferite. Eu ma uit pe geam tot mai insistent. Doua tinere isi fac loc cu coatele. Fata galbena poarta niste covrigi poleiti cu aur in urechi, cateva tricouri verzi-galbui mulate si o pereche de pantaloni care abia-i acopera formele generoase. Prietena ei isi flutura-n sus si-n jos telefonul mobil care zdrangane o manea. Buzele ei sunt ostentativ de rosii.
Nu stiu daca am dreptate, daca vad bine, sau daca am impresii gresite.
Pe masura ce ajung spre cartierul meu oamenii din autobuz se schimba. Mirosul se dilueaza. Oamenii isi schimba culorile...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)