Cercul Inchis-Jonathan Coe

Cercul inchis e ca inghetata cu vanilie pe care o mananci doar vara.

Au trecut ani lumina de cand n-am mai citit carti care sa-ti taie pofta de internet, televizor, mancare si orice forma de socializare.
J.Coe iti transpune usor, mecanic si rabdator povestile sale, facandu-te dependent de lectura cartilor sale. Stilul sau imprumta ceva din parfumul filmelor politiste, a muzicii celor de la The High Llamas si povestilor fara happy end patetic.

Jonathan Coe e un magician. Atat de vrajita am fost incat am distrus pur si simplu cartile astea. Clubul putregailor a fost murdarit de cirese, praf si nisip. Iar la final, l-am scapat in farfuria cu paste (tineam cartea prea aproape de farfurie). Cat despre Cercul Inchis, in febra lecturii, la pagina 524 un sfert de carte cedeaza si se desprinde de coperta. Culmea legii lui Murphy, cartile erau imprumutate.

Cu toate acestea, pentru mine, Jonathan Coe e noul John Fowles.

Clubul putregailor

Benjamin ar trebui sa traiasca fericit pana la adanci batraneti cu Cicely. In sfarsit au ajuns impreuna, dupa ani in care el doar a visat la ea. Acum, la finalul romanului, gasca din liceu s-a spart. Fiecare a luat-o pe alt drum. Dar pana la rascrucea aceasta e o poveste lunga.

Clubul putregailor e o carte uimitoare. Jonathan Coe transpune lumea unor pusti de liceu intr-un roman savuros despre idei, aspiratii, vise, glume proaste, si relatii de prietenie. Romanul nu poate fi rezumat. Povestea in sine e veche. Maiestria cu care Jonathan Coe iti insufla ideea ca esti alaturi de toate personajele, si ca le traiesti destinele, face din Clubul putregailor o carte pe care nu poti s-o lasi din mana pana n-o termini.

Cartea are nisip printre foi. Ar trebui sa-i trimit o scrisoare lui Jonathan Coe sa-i spun ca din cauza lui am stat intepenita pe plaja, si vreme de vreo 50 de pagini soarele m-a ars.

Povestea lui Benjamin continua in cartea Cercul inchis. Eu fac o baie in mare.

La Corbu

Plaja de la Corbu e un amalgam de cocalari, familisti refugiati cu rulotele, nudisti rusinati si vamaioti rataciti.

Nisipul e fain. Sunt dune de scoici pisate de mare . In coltul asta de lume, marea seamana cu Oceanul Atlantic. Plaja e imensa. La orizont nu zaresti nicio epava, barca, salupa, barcuta, geamandura...Doar orizont.

Noaptea e pustiu iar luna lumineaza nesimtit de puternic. Focul mocneste. Cativa soldati scapati de la unitatea militara din zona se leagana cu paharele de bere-n mana. Se aseaza langa foc. Unul dintre ei e capitan. Ceilalti inca ii asculta ordinele, desi sunt in timpul liber. Capitanul pare un cocalar aburind de vin, bere si orice altceva. E rosu la fata si zambeste tot timpul. A fost in Afganistan de doua ori. "Eu sunt tanchist".

Eu ma uit la el de parca l-am vazut pe Sf. Petru.

8 ore mai tarziu

Soarele a rasarit. Soldatii inca dorm la usa cortului nostru. Dorm pe jumatate dezbracati in soarele ce-i rumeneste. Sunt niste barbati de statura medie. N-au haine militaresti, doar pantaloni scurti si tricouri de prost gust. Inainte sa adoarma au injurat o ora jumate repetand cuvinte din sfera organelor genitale. Capitanul si-a pierdut portofelul. A sunat si telefonul. La 8 jumatate a fost "adunarea" la baza.

5 ore mai tarziu
Soldatii inca dorm

Ziua miroase sarat. E multa liniste. Nu se aude muzica pe plaja. Marea e limpede.

La Corbu se ajunge greu. N-am sa-ti spun cum. Nu vreau sa te duci acolo

Siddartha/ Calatoria spre Soare-Rasare

Sunt intr-un cerc vicios, ceva bizar intre Muntele Vrajit, Versetele Satanice si Clubul Putregailor. Pe primele doua incerc sa le citesc de vreo 2 luni. Pe ultima o savurez de cateva zile.

Intre timp am citit Hermann Hesse Siddhartha si Calatoria spre Soare-Rasare.
Siddartha e un poem indian, scris prin 1922. Povestea e un creuzet de filosofie, intelepciune eterna si fericirea suprema. Siddartha, fiu de brahman, pleaca in lume pentru a gasi intelepciunea suprema. Se pierde in detaliile lumesti. Abia tarziu, la batranete, revine la cautarea propriilor idealurilor si cu greu atinge o forma de intelepciune.

Calatoria spre Soare-Rasare iti arata ca nu destinatia in sine e scopul, ci calatoria in sine. Un om simplu se alatura unei calatorii alaturi de o confrerie pentru atingerea unei destinatii supreme. Pe drum se pierde. La final, ratacitul afla ca totul a fost un test.

Prin cele doua povesti Hermann Hesse iti strecoara in suflet samburele unui alt ideal, diferit de toate valorile si dimensiunii lumii noastre.